filmeromanesti. O echipa care presteaza o munca benevola si a caror oameni isi au sediul in strainatate
 

Gena Marker!

Creat 04/28/2010 20:28:57 | Ultima modificare 04/28/2010 20:31:05
Thomas CSINTA, Profesor de Matematici Aplicate, Director Stiintific CUFR Bucuresti, Vicepresedine EDUGATE, Membru Fondator IRSCA Gifted Education

Ar fi putut sa obtina premiul Nobel pentru una dintre cele mai mari descoperiri ale acestui secol: gena marker ancestrala si originea cancerului. Chiar daca a publicat cateva carti pe aceasta tema si a salvat mii de bolnavi incurabili, Dr Octavian Udriste a murit sarac si dispretuit de toata floarea cea vestita a lumii stiintifice romanesti.

In urma lui a ramas o arhiva impresionanta.

Nimeni nu pare interesat sa o cerceteze. Lespedea grea a uitarii ingroapa nu doar o munca de o viata, ci si speranta ca boala neagra a secolului sa poate fi pusa la zid.

A fost cel mai bun student al profesorilor Victor Papilian, Iuliu Hatieganu, Victor Preda si Grigore Benedeto.
Inca din anii 60, a intuit originea cancerului si chiar aparitia ingineriei genetice, starnind interesul unor renumiti cercetatori din strainatate: prof. Roger Weil, prof. Ervin Haas, G. Mayer.
In tara, cartile si conferintele lui s-au izbit de zidul moale si impenetrabil al ostilitatii, al invidiei dusmanoase.
Era convins ca facuse o descoperire epocala.
Patimas si rebel, cum era de obicei, explica medicilor oncologi adunati intr-o modesta sala din strada Berzei, teoria lui privind cauza cancerului: gena marker ancestrala.
Deja publicase mai multe studii pe aceasta tema, iar tratamentul sau dadea primele rezultate certe, verificate prin analize de laborator.
Nu era suficient.
Tot mai ostila, sala fremata intr-un murmur dezaprobator.
Ceea ce explica Dr. Octavian Udriste parea o blasfemie stiintifica, o ratacire trufasa, imposibil de acceptat.
Pierzandu-si rabdarea, cineva din sala l-a intrerupt, strigand sub privirea incurajatoare a colegilor: “Arata-ne la microscop gena si o sa te credem!”.
In cateva minute, sala s-a transformat in tribunal – amestec de acuze si vorbe grele: nebunie, amatorism, inconstienta.
Doctorul Udriste nu s-a lasat nici el.
Insultele curgeau de o parte si de alta, dar batalia era pierduta.
“Arata-ne gena!”, continuau sa strige oncologii, stiind ca acest lucru era cu neputinta pentru un simplu medic de provincie.
Dr. Udriste trebuia sa se recunoasca invins.
Toate acestea se petreceau in 1969.
In 1981, lumea stiintifica mondiala anunta cu entuziasm prima fotografiere a unei gene.
Era prea tarziu.
Teoria Doctorului Octavian Udriste fusese deja data uitarii.
Meritele lui, de asemenea.
“Bolile trupului pornesc de la suflet”
Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48.
O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori.
Aici a trait Dr. Udriste.
Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa.
Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu- si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti.
“Cateodata, imi vine sa bat la usa.
Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm.
Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau.
Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.”
Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg.
Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: “Genele raului”, “Biodetectia”, “Schema corporala”, “Spirala”, “Imaginea biomotoare”, “Filtrul subcuantic”, “Microspirala biologica”, “Vederea lui Dumnezeu”.
O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni Munca lui de o viata. O cazuistica imensa.
Nume, diagnostic, tratament si rezultate.
De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa.
Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas.
Nu o facea pentru bani.
Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica.
Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
“Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste.
“Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte.
Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii.
Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse.
A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni.
Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista “Albina”.
Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: “Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti.
Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”.
Acest Vladulescu avea polipoza vezicala.
Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect.
Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca.
Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins.
Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul.
“Avea o personalitate teribila, covarsitoare.
Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata.
Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea.
Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural.
Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul – asa-zisii “spini iritativi”.
Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului.
Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza – ce anume slabise sistemul imunitar.
Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii.
I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii.
Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp.
Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive.
“Multe pornesc de la psihic”, zicea el.
“Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai.”
Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti.
“Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei”, zicea el adesea.
Era cu adevarat un terapeut crestin.
“Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos.”
Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.
Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un taran din Poduri – Moinesti, isi punea fisa tratamentului pe perete, in rama, langa icoana Maicii Domnului, iar cand mergea la prasit, isi tinea sticla cu decoct de rostopasca in pamant, sa nu o vada cumva soarele si caldura sa distrugatoare.
Intr-un an, era sanatos si bun de munca.
Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) disparusera miraculos.
“Sa nu ne ingreunam si sa postim”!

Aparent, tratamentul era complicat.
Pe o foaie impartita in sase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri in succesiunea lor: dimineata, pranz si seara; inainte si dupa masa.
Ceaiuri de tot felul-de la tataneasa la coada-soricelului, de la rostopasca la galbenele.
Urmau apoi medicamentele, si ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: “Otraveste organismul cu medicamente”.
Uitau sau voiau sa uite ca aceste medicamente erau in majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriana.
La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de vitel), o miraculoasa contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care sa regenereze celula hepatica, diamalinul (bazat pe vitamina A acida), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase sa o experimenteze.
Deosebit de importanta era si dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea carnii de porc, despre care zicea ca are unde cuantice lungi, toxice pentru organism.
El insusi experimenta virtutile alimentatiei naturale, respectand indemnul Bisericii: “Sa nu ne ingreunam si sa postim”.
Renuntase la fumat, dupa ce intr-o perioada ajunsese la 3-4 pachete de tigari pe zi.
Nu mai manca deloc carne, iar legumele si le cultiva singur, in gradina.
Manca o data pe zi si niciodata nu-i lipsea usturoiul la masa.
Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfatuia si pe ceilalti sa faca la fel.
De fapt, tot secretul Doctorului Udriste statea in individualizarea tratamentului.
De regula, femeile cu cancer de san aveau probleme ginecologice: anexite, tulburari ovariene etc.
Intai trata bolile adiacente si apoi incepea ofensiva anticanceroasa.
Se indigna peste poate vazand ca un bolnav cu leucocitele scazute urma tratament cu citostatice.
Intai ii trata anemia si apoi se ocupa de boala propriu-zisa.
Cele mai bune rezultate le-a avut in cancer de san sau pulmonar, in maladia Hodgkin.
Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate.

“Eu nu vindec”, repeta el adesea.
“Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat.”

Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment.
Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei.
Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala.
Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: “Cand te-ai spovedit ultima data?”.
Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi.
Avea nevoie de conlucrare.
Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment.
Urmarea fiecare detaliu al bolii.
Nimic nu era lasat la voia intamplarii.
Asa a descoperit ca vitamina C accelera cancerul pulmonar, ca multi bolnavi aveau mari probleme hepatice si hormonale.
Visa o clinica de recuperare oncologica, un spatiu medical aflat undeva intr-o manastire, cat mai aproape de Dumnezeu, de rugaciune.
Nimeni nu l-a luat cu adevarat in seama.
Munca lui de-o viata e ingropata si acum intr-un dulap prafuit.

Speranta continua

Singurul om care ii poate continua tratamentul este sotia sa.
Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat.
Cunoaste toate retetele doctorului si micile secrete ale terapiei.
Ca asistenta medicala, l-a ajutat mult si l-a inteles.
S-a format langa el si acum incearca sa-i duca mai departe tratamentul, neputand sa-i refuze pe oamenii disperati care ii bat la poarta.
A obtinut rezultate uimitoare, dovada numeroasele scrisori de multumire: Emilia Nicolae din Buzau, Scramnic Stana din Bucuresti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focsani, Maria Burligoi din Onesti.
Oameni carora medicii nu le mai dadeau de trait decat cateva saptamani sunt si astazi in viata, putand oricand confirma virtutile tratamentului Udriste.
In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistica enorma.
Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: “Doamne, e prea multa suferinta.
Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!”.
Ceea ce a facut Dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede.
Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi.
Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa.
Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la Dr. Udriste.
Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna.
La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova.
Avand o forma agresiva de cancer osos, Dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani.
Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold.
Nu a mai fost cazul.
Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: “Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut” !

“Draga mea, daca ai sti cat sunt de aproape…”!

Trecute atent si meticulos in fise si dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricand marturie despre inegalabilul tratament Udriste.
Cifrele sau descrierea monoton incifrata a bolilor poate ca nu spun mare lucru unui nespecialist.
Cu adevarat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormantul doctorului cu o floare.
Plange si mangaie crucea, convins ca fara tratamentul Udriste, astazi n-ar mai fi fost in viata.
Cu acelasi preaplin de multumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfanta Treime, impreuna cu sotia si cei doi copii.
Varsa o lacrima de recunostinta, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul intregii familii.
Fara Dr. Udriste n-ar mai fi cunoscut niciodata bucuria de a fi impreuna.
Sotia doctorului Udriste, Elena Udriste, impresionata de disperarea bolnavilor, a continuat sa ofere, la randul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, initiata fiind chiar de acesta, in ani si ani de truda in echipa.
Desi a refuzat pe multi, d-na Elena a mai adaugat cateva cazuri la lunga lista de vindecari ale doctorului.
Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticata cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare si hepatice.
A ajutat-o Dumnezeu, dar si “Formula As”, cata vreme tanara a trecut pe langa un chiosc de ziare si, cumparand revista, a gasit acolo articolul dedicat doctorului Udriste.
Asta i-a dat curaj si speranta. A venit la Valcea, a urmat cu mult sarg tratamentul si acum isi creste fetita, cu bucuria celui ce pare a se fi nascut a doua oara.
Atat cat poate, Elena Udriste urmeaza calea sotului ei, dar isi da seama ca e prea putin. In ultimii ani, doctorul avusese o revelatie.
Pomenea despre “fiola anticancer”, repetand de mai multe ori: “Draga mea, daca ai sti cat este de simplu, cat sunt de aproape…”.
Doamna Elena Udriste e convinsa ca secretul acestei “fiole” se ascunde in imensa lui arhiva. Se ofera sa o puna, fara nici o pretentie materiala, la dispozitia unui centru de cercetari oncologice, a unor specialisti.

Singura nu poate face mare lucru.

“Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul stiintific”, ne spunea ea cu amaraciune, neintelegand tacerea si lipsa de reactie a celor care au cunoscut, intr-un fel sau altul, cartile lui Octavian Udriste.

In urma primului articol aparut in “Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic.
Entuziasmata, persoana respectiva a facut o multime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viata.
E dureros sa vezi cum, si dupa moarte, opera doctorului e in continuare marginalizata, privita ca o fantezie neserioasa, o ratacire stiintifica.
Chiar daca va fi fost inca departe de adevarata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie sa contina secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetari ulterioare.
Miza e uriasa.
Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptatit de colegi si de intamplarile vietii.
E vorba de ceva mult mai important – de recastigarea sperantei.
Invitat la cateva congrese internationale, Dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile.
A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani.
Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.
Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului.
Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: “Am studiat pentru om si nu pentru premii”.
Sase ani mai tarziu, Dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait – dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca.
Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: “Am fost un suspin al nimicului”.
In noaptea mortii, desi parea perfect sanatos, s-a sculat, s-a ras, s-a imbracat cu hainele cele bune, dupa care s-a asezat pe marginea patului asteptand.
In treacat fie spus, doctorul avea o superstitie: era convins ca toate intamplarile faste din viata lui i s-au petrecut intr-o zi de marti, 13.
Spre dimineata va muri, cugetand cu voce tare ca “Moartea e ca inserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfanta Treime, sarbatoarea cea mai draga lui. (Redactat de catre Sorin Preda)

"
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one